Povestea unei randunele

Cu saptamani in urma, am ingropat o randunea..
Isi facusera cuib in scara blocului si inca dinainte de'a depune ouale, am simtit o mare bucurie ca avem "vecini noi" pe scara. :) le'am cumparat mancare, ce consideram ca le'ar fi servit drept hrana, desi mai apoi, am aflat ca ele se hranesc in principal cu insecte, si imi facea o deosebita placere sa stiu ca sunt principalul furnizor de apa al familiei recent intemeiate. le vizitam zilnic sa ma asigur ca sunt bine. Nu numai eu, chiar si copii vecinilor, care le "ajutau" fie cu cate o visina, fie cu napolitane.. :)

Au facut multi puisori, in jur de 6-7, prea multi pentru un cuib asa micut, incat, atunci cand au inceput sa creasca, nu au mai avut loc in casuta lor.. si au cazut pe rand.
Intr'o dimineata, pe cand plecam la serviciu, le'am auzit foarte agitate.. mai ramasesera decat doi pui in viata, pesemne pentru ei mai era loc in cuib. Cand am revenit, seara, am gasit una la ferastra, in cutiuta unde le pusesem hrana.. parea ca sta, desi, mi'a parut suspect ca, trecand prin dreptul ei, nu si'a luat zborul.
Era moarta..
..inca era calda.. am presupus ca era mama, intrucat era prea mare pentru a fi unul din pui. Puisorii se uitau in jos, tacuti, cu capetele plecate peste cuib si nu scoteau niciun sunet. Parca ar fi stiut ca mama lor era acolo..
Era asa frumoasa.. incat am stat cateva minute doar sa o admir, desi, un gand sfasietor mi'a trecut prin minte: ce se va intampla acum cu puii ramasi, daca mama lor nu'i mai poate hrani?.. Cuibul este foarte sus, au vrut, se pare, sa se asigure ca vor fi feriti de pericole.. dar nu au fost suficient de "prevazatori". Nimeni nu putea ajunge la ei decat cu o scara, si, cum stiam ca sunt foarte fragili, am preferat sa sper ca tatal va prelua rolul mamei de aici inainte.. si ii va hrani el.
..am coborat cu ea, sa o ingrop; s'a facut agitatie mare sus, la cuib.. si tatal si puisorii faceau un zgomot teribil, parea ca se certau sau.. ma certau.. Am ingropat'o cum am stiut, desi niciodata nu facusem asta si, recunosc, am avut o retinere la inceput, datorita unei intamplari nefericite, similare, din copilarie.. am invelit'o in frunze de vita-de-vie, si am acoperit'o cat mai bine cu pamant, pentru a nu fi gasita de pisici sau cainii vagabonzi.. m'am intors sus; familia ramasa la cuib inca facea mult zgomot.. pana sa ma zareasca din nou. apoi, s'a facut liniste din senin, la fel de suspect ca felul in care incepusera sa riposteze.
Zilele au trecut.. pentru ca la un momentdat sa am constiinta faptului ca nu se mai auzea nimic dinspre cuib. Imi place inca sa cred ca puisorii ramasi au invatat sa zboare si au plecat!
Insa tatal... de ce nu a plecat?!?
Il vad in fiecare noapte pe teava, la locul unde dormea de obicei, atunci cand familia lui era in viata, intors inspre cuib. Si atat de singur imi pare, si neajutorat, incat doar constientizand si amintindu'mi familia mare care erau odata ma intristeaza foarte tare. As vrea sa pot avea grija de el dar apoi, nu'l pot priva de libertate..
Oare el constientizeaza ca nu mai e nimeni acolo unde se intoarce in fiecare seara sa doarma?!..
Iar daca o vietate asa de mica precum randunica a ramas fidela, instinctiv, caminului ei.. noi, oamenii, care atat ne mandrim cu darul ratiunii, al constiintei, cum de nu reusim, de cele mai multe ori, sa atingem nici macar stadiul de dezvoltare al unei randunele?!
Daca ne'am face timp sa observam, am invata din tot ce ne inconjoara.. cum sa traim. Dar suntem atat de absorbiti de centrul universului nostru - propriile vieti- incat uitam ce este cu adevarat esential in existenta noastra - insasi viata! - uitam ca suntem aceiasi cu o randunica, cu un fir de nisip
uitam ca putem fi- in acelasi timp- totul